duminică, 29 aprilie 2018

Scurt jurnal de călătorie în Țara Sfântă






Îmi făcusem deja un obicei din a-mi sărbători ziua de naștere în afara țării. Anul ăsta nu mai eram prea convinsă că asta îmi doresc... până la un moment dat când ”m-a luat valul” J 

Verișoara mea m-a anunțat că vrea să plece cu o prietenă în pelerinaj în Țara Sfântă și că plecarea este fix pe 22 aprilie, cu o zi înainte de ziua mea. Am zis  nu, nu merg. Cu o săptămână înainte de data plecării mă ”împrietenesc” cu ideea și îmi zic că dacă mai sunt locuri înseamnă că e un semn că trebuie să ajung acum acolo. Mi se spune de la agenție că mai este un loc în avion și un loc în cameră dar cu o altă persoană. Nu, nu mă avânt la așa ceva, îmi zic. Dacă îmi găsește loc în cameră singură merg, dacă nu, nu. A doua zi, am fost anunțată că mi-au găsit și o cameră ”single”.  Minunat! Înseamnă că ăsta este momentul potrivit, nu degeaba s-au aranjat astfel lucrurile, îmi spun . Răsfoiesc pașaportul pentru a-i verifica valabilitatea. Era valabil. Îmi amintesc că este plin de vize de Turcia... încep să mă stresez puțin. Auzisem că nu e prea ok să ai vreo legătură cu Turcia, Dubai și cu musulmanii în general pentru că vei fi supus unui interviu mai amănunțit. Mă stresa gândul, dar mi-am zis că dacă Dumnezeu a vrut ca eu să ajung acolo acum, totul va fi bine.  Cu o zi înainte de plecare sunt anunțață că la aeroport ne vom întâlni cu preotul însoțitor, hmm preot, credeam că e vorba de ghid. Sper să fie un om ok, care să nu ne țină teorii.

Pe 22 aprilie 2018, ora 4.30 dimineața, eram în aeroportul Otopeni. Ne întâlnim cu grupul și cu preotul. Când văd că preotul este tânăr și glumeț îmi mai revine entuziasmul. Stau la checkin împreună cu verișoara mea și cu prietena ei în ideea de a ni se da locuri în avion una lângă alta. Îi zicem fetei de acolo că vrem să stăm împreună, ea zice ok și când mă uit pe bilet, eu pe rândul 11, ele pe 18. Zic iarăși, asta e! . Ne îmbarcăm. Locul meu era pe același rând cu preotul. M-am gândit că e un semn, că nu întâmplător mi s-a dat locul ăla. Decolăm. Mai vorbim, mai glumim, zburăm vreo 40 de minute și suntem aunțați că urmează o zonă cu turbulențe. Ne zdruncinăm un pic și așteptăm să treacă. Nu mai durează mult și suntem anunțați că a fost sesizată o defecțiune și trebuie să ne întoarcem de urgență la București. S-a creat deja panica. Mirosea a ars și fix de la aripa de pe partea unde stăteam ieșea ceva fum. Mă gândeam că dacă nu e flacără e încă ok. Doamna de lângă mine mă strânge de mână. Îmi trece prin minte că a doua zi ar trebui să fac 39 de ani și poate că nu mai e cazul. Poate că am plecat la acest drum ca să mă opresc la 38. Nu mai apuc să mă gândesc la nimic altceva pentru că încerc să dau curaj doamnei de lângă mine.

Ajungem cu bine pe pământ, Dumnezeu a fost cu noi. Când coborâm observ o mare pată de ulei și în continuare fum. Veniseră deja pompierii. Ni se spune că vom fi anunțați pe parcursul zilei ce vom face în continuare. Ne agităm, ne împrietenim, ne gândim dacă mai plecăm sau nu, dacă a fost un semn să nu mai mergem sau a fost o ispită și acum a trecut și totul va fi bine. Câteva persoane decid să renunțe. Altele rămân pe poziție. Îi zic preotului că dacă nu mai merge să îmi spună pentru că nu mai merg nici eu. O întreb pe verișoara mea ce fel de asigurare mi-a făcut, dacă intră și astfel de cazuri în asigurare și îmi zice că nu, intră repatriere și pierdere de bagaje. Suntem anunțați că se încearcă repararea motorului sau a unui rulment... acest anunț ne agită. Nu mai voiam să plecăm cu același avion. Până la urmă suntem anunțați că a sosit un avion de la Roma și vom pleca cu acela. Ne îmbarcăm. Stăm cu inimile strânse și cu mințile la rugăciune. Un drum de 2 ore și 20 de minute mi s-a părut a fi de 5 ore. Spiritul glumeț al preotului îmi mai da ceva curaj.

Am ajuns la Tel Aviv. La controlul pașapoartelor sunt întrebată dacă am venit ca turist, dacă sunt în grup, dacă sunt prima oară în Israel și dacă a mai fost cineva din familia mea în Israel. Nimic de Turcia. Îmi zic că am scăpat J)

La aeroport ne așteaptă autocarul și un ghid local vorbitor de limba română. Pornim deja să vizităm ce se mai putea vizita la acea oră: grădinile Bahai, biserica Stella Maris (Steaua Mării -sediul Ordinului călugăresc al Carmeliţilor-, cu altarul aşezat deasupra Grotei Sf. Prooroc Ilie Tezviteanul. Ne îndreptăm spre Tiberias unde avem cazarea.

A doua zi pornim spre Capernaum, oraşul unde a locuit Iisus după ce a plecat din Nazaret. Vizităm ruinele sinagogii din calcar alb, locul în care Iisus a predicat, ruinele casei soacrei Sf. Petru. Continuăm cu Tabgha – loc ce aminteşte de minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, unde admirăm o biserica construită în stil bizantin, apoi facem o oprire pe Muntele Fericirilor, unde vizităm capela de formă octogonală ce a fost construită pe locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a ținut predica despre fericiri.

Preotul ne povestește câte ceva despre Fericiri și ne miruiește.

Apoi ne îndreptăm spre Iordan.

Ajungem la Iordan, unde preotul urma să ne boteze simbolic. Realizez că sunt botezată în apa Iordanului fix de ziua mea, 23 aprilie. Mi se umple sufletul de bucurie și recunoștință.


Facem o plimbare cu o copie a „bărcii lui Iisus”, pe apele Mării Galileii. Ne oprim la malul Mării și mâncăm ”peștele Sfântului Petru” -tilapia, chromis niloticus - cel mai cunoscut și mâncat pește din Țara Sfântă.

Mai vizităm: Muntele Tentației, Aşezământul Românesc din Ierihon, Biserica Nativității, locul nașterii lui Iisus şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită “Betleemița” sau “Apărătoarea Bethleemului”, mănăstirea Sf. Gheorghe, mănăstire greco-ortodoxă din apropierea Ierihonului, înălțată în cinstea sfântului, la poalele munților din Deșertul Iudeii. Este prima mănăstire întemeiată în Valea Iordanului.

Pe drumul prin deșert întâlnim beduinii cu măgari. A fost un drum impresionant. Un peisaj desprins parcă din filme. Unii dintre beduini știau câteva cuvinte în limba română și ne spuneau că pe măgării lor îi cheamă Iohanis și Băsescu.


Ne îndreptăm spre Bethleem pentru cazare.


A treia zi mergem la Mormântul Sfânt. Stăm vreo 2-3 ore la coadă. Preotul citește Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. Încerc să fiu cât mai aproape de preot pentru a-l asculta și a putea ignora forfota și vocile celorlalți. Reușesc să fiu la o distanță acceptabilă. Simt o emoție puternică. Ridic privirea. Văd locul pe unde coboară Lumina Sfântă de Paște. Îmi dau lacrimile și mi se furnică pielea. Ajung la Mormânt, ating cu capul  Mormântul și îmi dau lacrimile instant. Îl rog să mă ierte pentru toate deznădejdiile, tristețile și răutățile și îi mulțumesc cu recunoștință pentru tot. Ies de la Mormânt și îmi plec genunchii și capul la Piatra Ungerii. Mirosea a mir.  Iarăși mă cuprinde o mare emoție care mă face să lăcrimez. Urc la Golgota. Aceeași emoție și furnicătură. Îmi caut grupul și pornim cu toții pe Via Dolorosa, apoi ajungem la Zidul Plângerii. Unii mai reticenți nu se apropie. Merg la Zid. Îl ating, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această șansă.

În autocar preotul ne mai citește câteva rugăciuni. Are o voce atât de liniștitoare. Mulțumesc iarăși și iarăși în gând pentru ceea ce mi-e dat să trăiesc.

Am mai fost la Marea Moartă, pe Muntele Măslinilor, la Mănăstirea Ortodoxă a Înălţării Domnului ce amintește de Înălțarea Domnului la cer; la Grădina Ghetsimani cu Biserica Naţiunilor ridicată pe locul în care Mântuitorul s-a rugat înainte de a fi prins; Biserica Mormântul Maicii Domnului unde găsim Capela Sf. Ioachim şi Ana şi Grota Trădării, Biserica Adormirii Maicii Domnului şi Mormântul lui David.

O energie și o emoție puternică am simțit și la Grota Trădării. Pur și simplu simțeam că ESTE acolo. I-am cerut iarăși iertare și i-am mulțumit pentru tot. Aici am primit o crenguță de măslin. A urmat Biserica Mormântul Maicii Domnului. Când am ieșit din biserică a început o mare ploaie, parcă venită special pentru a ne curăța de păcate.

În ultima zi am vizitat Ein Karem, loc al întâlnirii Fecioarei Maria cu Elisabeta, Biserica "Sf. Ioan Botezătorul” ridicată pe locul naşterii "celui mai mare om născut din femeie”, izvorul Sf Ioan, oraşul vechi Jaffa, unde se află biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Gheorghe din Lod și mormântul sfântului.

Născută de Sfântul Gheorghe, această biserică care adăpostește mormântul  mi-a accentuat și mai mult bucuria acestui pelerinaj. O emoție în plus a fost declanșată de faptul că preotul m-a miruit în acel loc...

Am încheiat vacanța în Israel cu Marea Mediterană din Tel Aviv. 


Ne-am îndreptat apoi spre aeroport. Aici a urmat interviul. Nu am mai scăpat de ”problema” vizelor de Turcia J) Am fost întrebată de câte ori am fost în Turcia, când am fost ultima oară, dacă cunosc pe cineva acolo, pe cine, cu cine am fost acolo, dacă am primit vreun cadou pe timpul șederii în Israel. După ce am răspuns întrebărilor am fost ”încadrată” la persoane ”oarecum periculoase” și am fost supusă unui alt control mai amănunțit. J)

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii minunați pe care mi i-a scos în cale în acest pelerinaj: preotul Cătălin Caucă, care a fost o binecuvântare pentru noi toți, noii mei prieteni, ”colegi de pelerinaj”. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a rânduit totul atât de frumos și am ajuns cu bine acasă.




sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Comunicarea asimetrică





Cuvintele sunt mai mult decât un mijloc de comunicare, ele ne pot modela credințele, comportamentele, sentimentele și în cele din urmă acțiunile. Însă sensul unei conversații nu stă numai în cuvintele rostite. Sensul este completat de persoana care ascultă sau citește.

Fiecare înțelege ceea ce vrea. Fiecare decide ceea ce vrea să creadă. Probabilitatea ca oamenii să interpreteze cuvintele celuilalt într-un mod sau în altul depinde mai mult de focalizare, preocupările, obișnuințele și istoricul relațional al ascultătorului decât de intenția cu care au fost rostite sau scrise. Se pare că bărbaților și femeilor aceeași scenă li se poate părea total diferită și pot interpreta diferit aceeași acțiune. Cu toții vrem, mai presus de orice, să fim auziți, dar nu doar să fim auziți. Vrem să se audă și să se înțeleagă ceea ce credem că spunem, ceea ce știm că am vrut să spunem.

Când femeile analizează felul în care bărbații comunică cu ele, îi etichetează în conformitate cu standardele stilurilor conversaționale specifice femeilor. Femeile arată că le pasă, fiind atente la expunerea problemelor celuilalt și punând întrebări. Pentru majoritatea femeilor, limbajul conversației este, în principal, unul de stabilire de conexiune: un mod de a stabili legături. Pentru majoritatea bărbaților, vorbirea este, în principal, o cale de păstrare a independenței și de negociere.

Bărbații și femeile au adesea idei diferite legate de ceea ce este important și de momentul în care subiectele importante ar trebui aduse în discuție.

Pentru femei, comunicarea este lipiciul care ține relațiile apropiate. Pentru bărbați relațiile sunt ținute unite în principal de activități.

Înțelegerea felului de a vorbi al celuilalt este un pas uriaș spre deschiderea unor linii de comunicare.

Nimic nu ne rănește mai mult decât să ni se spună că intențiile noastre au fost rele atunci când noi știm că au fost bune sau când ni se spune că facem ceva greșit când noi știm că, pur și simplu, facem lucrurile în felul nostru.

Nevăzând diferențele de stil drept ceea ce sunt, ajungem să tragem concluzii greșite referitoare la personalitatea celuilalt și la intențiile sale.



vineri, 27 octombrie 2017

Tu...liniște, eu...aici!



Am o problemă cu cei care aruncă vorbele amabile și în secunda următoare au și uitat de ele. Sunt genul de persoană care stă si analizează, face scenarii și îi caută celuilalt scuze. Sunt genul de om care poate părea că nu are prea multe activități și că timpul îi dă ocazia pentru  scenarii și gânduri. Nu. Oricât de ocupată aş fi, oricât de obosită aş fi, găsesc întotdeauna  momentul în care să scot la iveală această tristețe pe care mi-o provoacă celălalt prin comportamentul său. "Am o problemă! Problema e la mine!", îmi zic mereu asta. Şi da, am o problemă! De ce să cer celuilalt ceva ce probabil nu îmi poate oferi și nici nu este obligat să îmi ofere? Ce rezolv cu asta? Nimic, doar mă aleg cu frustrări.
Am prostul obicei de a mă simți îndreptățită să primesc atenție și respect pentru că eu la rândul meu le ofer celuilalt. Doar că....dacă te aștepți ca celălalt să fie corect pentru că tu ești, te păcălești singur. Este ca și cum te-ai aștepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat pe el :)). Cam așa se întâmplă și în relațiile pe care le avem cu oamenii. Cu toate că recunosc și conștientizez toate astea, nu reușesc să scap de "pretenția" către mine însămi,  aceea de a ignora pe cine mă ignoră și de a uita pe cine mă uita.
Dar speranța moare ultima sau cel puțin așa se zice pe ici pe colo :D și poate că într-o zi voi învăța să fiu atât de detașată de ceilalți  încât nu mă voi mai focaliza decât pe ceea ce pot face doar eu pentru mine. Ce bine sună, nu-i așa?  :)) Căci: "ne naștem singuri, murim singuri", doar că, din păcate, nu suntem construiți să trăim în afara relațiilor. Ne împlinim în relații, ne frustrăm în relații și ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți în relații.

Așadar, lupta interioară va continua! C'est la vie! :)

vineri, 6 octombrie 2017

Filantropia sau despre cineva care te scoate din anxietate și durere




La sfârșitul lunii septembrie 2017 îmi anunțam  prietenii, plină de bucurie și entuziasm, că din octombrie voi fi studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, din cadrul Universității Hyperion. Bucuria a fost foarte mare deoarece mă gândeam de câțiva ani să mă înscriu la această facultate, chiar dacă au trecut fix 20 de ani de la terminarea liceului și 13 ani de la terminarea studiilor postuniversitare de Relații Publice, din cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea din București. Această  mare bucurie însă nu a durat prea mult pentru că....

Trei zile la rând o durere puternică abdominală nu mi-a dat pace. Era atât de puternică încât nu puteam sta decât întinsă sau în picioare. După ce m-am tratat cu toate analgezicele posibile, am pornit la drum spre spital. Am început cu Spitalul Colentina unde mi s-a pus diagnosticul de ”suspectă de infecție urinară”. Mi s-au dat niște pastile care nu au avut niciun efect. Durerea era la fel de puternică și insuportabilă. Am fost îndrumată și spre ginecologie, însă nu am luat în seamă acest lucru. Eram convinsă că aceste dureri nu pot fi de natură ginecologică. Pe alea le știu și le suport, îmi tot spuneam. Am continuat investigația. Am ajuns la Spitalul Universitar. Aici mi s-a spus ”suspectă de apendicită acută”. După alte investigații am fost iarăși trimisă la ginecologie. Mi s-au dat alte analgezice și mi s-a amintit de chistul endometriozic pe care îl tot căram cu mine de ceva vreme. Era clar! Nu mai aveam loc de întors.

L-am sunat pe domnul doctor ginecolog care mă avea sub observație. Mi-a zis că acea durere este de la chist, dar să merg la spital să mă mai vadă.
Totul a arătat că acel chist trebuia operat.
Am citit și răscitit toate articolele găsite pe internet despre domnul doctor. Faptul că avea articole publicate în reviste de specialitate, cercetări științifice, participări la conferințe, cursuri, care făceau referire și la endometrioză mi-au dat încrederea că este persoana cea mai potrivită pe care o pot alege pentru această intervenție.  
Pe 2 octombrie 2017, într-o zi de luni, am fost internată la Spitalul Filantropia. A fost prima internare și prima operație din viața mea. Frica, panica s-au instalat de la primele minute. Singurele lucruri care mă linișteau erau profesionalismul, răbdarea și blândețea domnului medic specialist Obstetrică-Ginecologie Nicolae Gică și faptul că Spitalul Filantropia este unul dintre cele mai curate și mai bine dotate spitale de Obstetrică și Ginecologie din București.
Pe tot parcursul spitalizării, zilnic, asistente, medici și chiar domnul director al spitalului, Prof. dr. Gheorghe Peltecu, veneau și se interesau de starea tuturor pacientelor. Profesionalismul, grija și atenția care îți sunt acordate în astfel de momente sunt extrem de importante. Pentru asta, mulțumesc tuturor!  Și mulțumesc în mod special domnului doctor Nicolae Gică pentru modul în care a știut să se ocupe inclusiv de psihicul meu. Nu am fost o pacientă ”model” dacă se poate spune așa. Poate că l-am terorizat cu fricile mele și chiar cu sms-urile, dar de fiecare dată și-a făcut timp să îmi răspundă la toate întrebările și să-mi spună o vorbă bună. Îmi amintesc că înainte de anestezia totală, mă uitam disperată să-l zăresc și nu-l zăream. Știam clar că nu vreau să mă opereze altcineva. Eram în stare să mă ridic de pe masă dacă nu îi zăream privirea. Într-un final l-am zărit și l-am auzit întrebând: ”Vă e frică?” Am schițat un daaaa disperat și răspunsul a venit imediat: ”Nu are de ce să vă fie frică!”. De aici s-a rupt firul. Am închis ochii liniștită și m-am trezit fără acel chist endometriozic de 7 centimetri.

Nu vreau să dau sfaturi, însă vreau să vă spun doar atât: nu ignorați semnalele pe care corpul vi le transmite! El știe întotdeauna când ceva nu este în regulă!


sâmbătă, 27 mai 2017

“Două cuvinte mi-au devenit crez în carieră: MĂSURĂ şi FIXARE “- Ștefan Bănică senior





Ștefan Bănică senior a primit postum, în 2016, o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului (Cocor) și Placheta Orașului București, în semn de recunoaștere și prețuire pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului. La Teatrul Odeon din București, tot din 2016, există  un bust al marelui actor realizat de artistul plastic Dragoș Cătălin Munteanu. În Călărași, pe peretele casei în care s-a născut, există o placă comemorativă, iar o stradă poartă numele marelui actor. Tot la Călărași, în centrul orașului, a fost dezvelit un bust al actorului, în 2003.





***
Pe Ştefan Bănică senior nu am avut ocazia să-l întâlnesc personal decât de câteva ori. La Teatrul Bulandra, la unul din primele concerte ale lui Ştefan Bănică jr de la Sala Palatului şi la emisiunea “Ceaiul de la ora 5” de la TVR, chiar înainte de a se stinge din viaţă. Îmi amintesc de această emisiune cu mult drag. Se citea pe chipul său o reală bucurie, era mândru de fiul lui! Vestea morţii marelui Ştefan Bănică a îndurerat o țară întreagă... Biserica Amzei era parcă neîncăpătoare. Erau acolo familia, prietenii şi zeci de admiratori. La Cimitirul Reînvirea am răzbit foarte greu printre sutele de oameni veniţi să-i aducă un ultim omagiu. M-am strecurat prin mulţime alături de câţiva fani ai lui Ştefan Bănică jr şi am depus o coroană de flori. 

***
Despre Ștefan Bănică senior

Ștefan Bănică jr : ”Îi adora pe Stan și Bran, Charlie Chaplin. Îi plăceau și desenele animate, cele clasice cu Tom și Jerry sau Bugs Bunny, și râdea la ele ca un copil. Era un împătimit al pescuitului. Știa să poarte orice fel de pălărie și era foarte deschis cu oamenii oriunde s-ar fi dus. Nu ieșea din casă până când nu-și lustruia pantofii și n-avea pantalonii călcați la dungă.”
Lucian Pintilie îl compara cu Alberto Sordi. “Era un actor extraordinar, pentru că și-a păstrat, dincolo de acea rezistență la tentația pe care o face publicul, o autenticitate nemaipomenită de tip tragic, o dimensiune tragică neobișnuită la actorul comic, întâlnită rar doar la unii, o dimensiune tragică întrevăzută printr-o lupă de grotesc extreme de pasională.”

Fănuș Neagu: “ Ștefan Bănică era logodit cu iluzia, cu victoriile și înfrângerile repetate, cu dragostea de năluci, cu mărgăritarele ce întârzie în suflet ca să răsară în lume mai adânc luminoase, mai aproape de inimă. El știa că enigmele scenei și ale cântecului țin de zei și icoane, iar că viața pe scenă e o credință și o amăgire, o răsturnare în moarte și un polei de aur, fecundând Catapetesmele neamului nostru. El s-a luptat și a reuțit mereu să adauge un inel de sidef ecoului ce-și zbate aripa, fără să se stingă vreodată, în noaptea sălilor unde visăm lumi ce trăiesc neștiute în oceanul din sângele nostru, ne înălțăm în miracolul dragostei și ideile se împurpurează cu miresme.”

Octavian Sava: “Dar în câte roluri n-a jucat Bănică? Venit la București, a fost un formidabil Mitică Popescu, din piesa lui Camil Petrescu, la Teatrul Regional.
La Teatrul CFR –Giulești, a fost îndelung aplaudat în "Băiat bun dar cu lipsuri", piesa scrisă de Nicuța Tănase. La același teatru, în 1972, a interpretat rolul lui Decebal Necșulescu din piesa "...Escu" a lui Tudor Mușatescu, o continuare firească a faimosului "Titanic –Vals". Bunul meu prieten, Mihai Petrovici, un împătimit al teatrului, susține că a fost, la vremea aceea, cel mai bun spectacol nu numai al Teatrului Giulești, dar chiar al întregii țări. Într-o cronică scrisă atunci, Dinu Săraru afirma: “ (...) Foarte bun Ștefan Bănică în Decebal Necșulescu, construind cu plasticitate imaginea unei lichele politice perfecte și fermecătoare".
Ajuns mai apoi la Teatrul "Bulandra", Bănică a creat un neuitat Pristanda din "Scrisoarea pierdută", în regia lui Liviu Ciulei. Iar Lucian Pintilie l-a distribuit în "Iordache" din "D’ale Carnavalului", unde comicul fostului student al lui Al. Finți a fost absolut irezistibil. Și nu e cu putință să nu pomenim de pateticul Bănică din "De ce trag clopotele, Mitică?", controversatul film al lui Pintilie. Combinând "D’ale Carnavalului"cu monologul "1 Aprilie", tot din opera lui Caragiale, regizorul i-a încredințat lui Bănică rolul petrecărețului care, înecat în lacrimi, relatează moartea lui Mitică produsă în urma unei farse stupide.” 

Surse:  Jurnalul Național - Ediție de Colecție, aprilie 2007;  9am.ro; teatrultanase.ro; Ștefan Bănică senior – facebook

***
 “Două cuvinte ale profesorului meu Alexandru Finţi mi-au devenit crez în carieră: `MĂSURĂ şi FIXARE` “ (Ştefan BĂNICĂ Senior)

Nume complet:
Ștefan Constantin Bănică
Născut la: 11 noiembrie 1933, Călărași
A plecat de pe scena vieții la: 27 mai 1995, București

Film
“ Cel mai iubit dintre pământeni” (1993); “ Harababura” (1990); “ De ce trag clopotele, Mitică?” (1982); “ Singur printre prieteni” (1979); “ Nea Mărin miliardar” (1979); “ Cianură şi picătură de ploaie” (1978); “ Septembrie” (1978); “ Fair Play” (1977); “ Păcală” (1974); “ Proprietarii” (1973); “ Brigada Diverse intră în acțiune” (1970); “ Brigada Diverse în alertă” (1971); “ Cântecele mării” (1970); “ Vin cicliştii” (1968); “ Zile de vară” (1968); “ Împuşcături pe portative” (1967); “ Tunelul” (1967); “ Golgota” (1966); “ Dincolo de barieră” (1965)

Teatru
A absolvit Institutul de Teatru din București în 1955, la clasa profesorului Alexandru Finţi.
A jucat la Teatrul CFR – Giuleşti, Teatrul Regional Bucureşti, Teatrul Bulandra.
A interpretat numeroase roluri la teatrul radiofonic și teatrul TV.

Printre piesele de teatru în care a jucat se numără: “ Baiat bun dar cu lipsuri”; “ Escu”; “ Titanic Vals”; “ Mitică Popescu”; “ D-ale carnavalului”; “O scrisoare pierdută”; “ Arsenic și dantelă veche”; “ Nota zero la purtare”; " Justiția română"; “Anecdotă provincială”; “Bărbierul din Sevilla”; “Districtul celălalt”; “ Furtuna”; “ Mincinosul”; “Mitică Râmătorian”; “ Poveste de carnival”; “ Visul unei nopţi de iarnă”; “Teatru comic”
Împreună cu Stela Popescu a interpretat roluri în spectacole de revistă şi divertisment.
A cântat romanțe și cântece de petrecere: "Îmi acordaţi un dans", "Cum am ajuns să te iubesc", "Gioconda se mărită", "Hei, coşar, coşar", "Astă seară mă fac praf" , “Cântecul băiatului”, “Ce-aveți fetelor cu mine?”….