”Fetele sunt învățate încă de mici că trebuie să aibă grijă de sentimentele celuilalt și să se lase pe sine pe locul doi”



Femeia a fost întotdeauna un simbol al frumuseții, al gingășiei și delicateții. Cu sentimente discrete și suferințe ascunse. Încă de mică este învățată că ea trebuie să aibă grijă de relații și că nu trebuie să rănească sentimentele celuilalt . Societatea îi impune femeii standarde de frumusețe, societatea îi spune că este incompletă și nefericită dacă nu este căsătorită și nu are copii. Întreaga viață a femeii se învârte în jurul comparației - o comparație critică și constantă. De cele mai multe ori mesajul pe care îl primeşte femeia de la societate nu este că are valoare în sine, ci că modul în care arată şi succesul pe care îl are sunt cele care îi dau valoarea. Despre femeie, despre lumea și alchimia ei fascinantă a vorbit Otillia Mantelers, expert în parenting, în cadrul unui PSIHOatelier intitulat ”Femeia și alchimia ei – frumusețe, durere și putere”.

Iată câteva dintre subiectele dezbătute:

- Despre opresiunea femeii

”Verbul care ne-a definit încă de la început pe noi, femeile, a fost : A AȘTEPTA”

Unele așteptăm dragostea, altele bărbatul iubit, unele afecțiunea, altele momentul potrivit...

Competiția între femei apare și în familie- între frați, între mamă și fiică...”

Între femei, deseori, se nasc comportamente de competiție sau rivalitate. Atitudinea competițională față de alte femei își are rădăcinile în copilărie, atunci când persoanele semnificative din viața noastră ne-au oferit exemple de comportamente și ne-au transmis valorile lor de viață.

O mamă trebuie să fie conștientă că, în calitate de model, deține anumite trăsături care fac obiectul dorinței fiicei sale.
Este necesar ca ea să-i sublinieze calitățile fiicei și să o întâmpine cu deschidere și căldură, încurajând-o în permanență.

Bărbaților le este mult mai bine cu competiția. Ei se împrietenesc chiar și în competiții. Bărbații discută mult mai liber și mai sincer între ei, nu se ceartă pentru nimicuri.

Fetele sunt învățate încă de mici că trebuie să aibă grijă de sentimentele celuilalt și să se lase pe sine pe locul doi.

”Trebuie să ne învățăm fetele că este ok să se bucure atunci când câștigă. Nu să-i spunem că celălalt a pierdut și dacă ea se bucură îi va răni sentimentele.”

Încă de mici învățăm ce este iubirea și cum trebuie să ne comportam ca să primim, într-un fel sau altul, afecțiunea după care tânjim.

”Am fost învățate că nu suntem ok dacă nu avem grijă de ceilalți pentru că îi vom pierde.”

- Creierul femeii versus creierul bărbatului

·         Bărbații au mai mulți procesori în amigdală
·         Creierul femeii înregistrează mai profund stresul psihologic


-  Despre ”eu” versus ”noi” într-o relație

·         Moștenirea femeilor este aceea de a avea grijă de relație și nu se sine.

Femeia a învățat încă din copilărie să aibă grijă de relații. Dar de sinele ei, nu…

- Furia femeilor

”Ați observat cum noi, femeile avem tendința să ne cerem iertare excesiv, ca și cum ne-am scuza în fața tuturor pentru simplul fapt că existăm? Din copilărie, o femeie a învățat că trebuie să se mulțumească cu puțin, să se sacrifice, să pună nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi. Am învățat să avem grijă de ceilalți, de relații, dar de noi însene nu. Nu știm să primim, ne e teamă să cerem, să nu supărăm, să nu fim certate pentru că suntem prea bune. Uneori devenim masculine datorită job-ului pe care îl avem, ceea ce e dureros pentru relația cu partenerul. Una din cele mai cunoscute cercetătoare a sinelui femeii, Dr. Harrier Lerner spunea despre noi, femeile că de mici am fost dirijate să învățăm că furia e dușmanul nostru, iar starea de victimă este cea care ni se potrivește cel mai bine. Am învățat să reprimăm furia și să o înlocuim cu sentimentul de vinovăție.

Nici bărbaților nu le este mai ușor. Un bărbat a trebuit să învețe când era băiețel că e prea zgomotos, că ocupă prea mult spațiu și că trebuie să se restrângă cu manifestările lui debordante și pline de energie. A învățat că a fi trist nu e masculin, dar a fi furios da. A crescut știind de mic că, atunci când va fi mare, va trebui să aibe cel mai bun serviciu, pentru că altfel nu e bărbat.
Cum ar fi ca femeile să se mulțumească cu nimic mai puțin decât TOTUL? Cum ar fi ca femeile să se reîmprietenească cu furia și să o privească ca pe o luminiță către o durere veche? Să învețe ca într-o relație să nu se mai axeze doar pe “noi”, ci și pe sine?
Am fost învățate să ne reprimăm furia pentru că o fetiță furioasă nu este frumoasă. Când ne simțeam furioase înlocuiam furia cu teama sau vinovăția.”

- Cele două atitudini ale femeii în fața furiei

* Sindromul ”fetița bună”
Mă înfurii, dar imediat reprim. Pentru că îmi reprim furia apare vinovăția și nu mai am timp să mă gândesc la ce m-a înfuriat.

* Sindromul ” scorpia”
Ea își aruncă furia.  Este considerată nefeminină și i se spune ”ești isterică!”

- Mecanismul schimbării
Când vrei o schimbare spui ”eu vreau să se întâmple asta”, iar celălalt va veni imediat și va spune că nu este ok, ” de ce vrei asta?”
Când vrei o schimbare trebuie să anticipezi că celălalt va contracara.

- Cum descifrăm conflictele

·         Învinuirea celuilalt
·         Ea se apropie, el se distanțează

Atunci când apare un conflict nu trebuie să intrăm în defensivă, nu trebuie să ne explicăm, ci să-l validăm pe celălalt.


***
Otilia Mantelers este instructor Parenting by Connection, trainer de Playful Parenting și specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0 la 10 ani. De asemenea, Otilia este curator de conferințe internaționale de parenting și de cuplu. Blog: www.Otiliamantelers.ro 




Șase actori-autori în căutarea unei geografii interioare




Tineri actori. Tineri actori debutanți. Stau la povești, gândite, scrise, trăite chiar de ei. Nu știm dacă în spatele unor monoloage despre geografia interioară a unui oraș, Sfântu Gheorghe, au fost momente exersate (regizate) de scriere creativă, de art-therapy sau de improvizație pe o temă dată (relația lor cu orașul special care este Sfântu Gheorghe). Act sau acte de autenticitate și de organicitate, „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”, propus de Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Sebastian Marina, Daniel Rizea, Costi Apostol, în regia semnată de Carmen Lidia Vidu, este unul dintre proiectele prezentate la Festivalul Național de Debut în Actorie  ”D-butan-T”.  Șase actori-autori în căutarea unei geografii interioare ne-au convins că ”spiritus loci” e o plonjare în interioritate și în teatralitatea faptului cotidian și a sentimentului care uneori strigă, în felurite chipuri, pe stradă, în cafenele și în piețe.

În perioada 8-13 noiembrie 2016, la Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, a avut loc prima ediție a Festivalului Național de Debut în Actorie  ”D-butan-T”.  Această primă ediție i-a avut drept protagonişti pe câțiva tineri actori din România. ”Ediţia următoare va fi dedicată tinerilor regizori, aşadar, protagoniştii competiţiei deschise de Programul D-Butan-T se vor schimba, în funcţie de viziunea repertorială a Teatrului Andrei Mureşanu şi de paşii pe care această instituţie trebuie să-i facă pentru a-şi pune în practică strategia de descoperire şi sprijinire a celor mai talentaţi artişti aflaţi la început de drum.”, a anunțat Biroul de presă al teatrului pe site-ul www.tam.ro . În cadrul festivalului au fost aduse pe scena Teatrului ”Andrei Mureșanu” nouă spectacole, printre care: „Trei farse cu Pantalone” în regia lui Mihai-Gruia Sandu  „Genunchii noştri se ating!”, regizat de Cătălin Bocîrnea, „Monoloagele Vaginului”, regia Alina Mişoc „Iluzii”, regia Andreea Vulpe, „Aglaja”, concept/coregrafie Ştefan Lupu, „MaRó”, în regia lui Andi Gherghe.


Vineri, 11 noiembrie 2016, s-a jucat spectacolul „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”….

Articolul complet aici: AgențiadeCarte.ro



Toată lumea are frici



„Prea mulţi dintre noi nu ne trăim visurile pentru că ne trăim temerile.” - Les Brown

Cu toții știm că învinovățirea este toxică pentru relația cu ceilalți și cu noi înșine. Uneori suntem chinuiți de crize de conștiință privindu-ne greșelile reale sau închipuite. Alteori îi învinovățim pe ceilalți pentru stările noastre proaste și pentru eșecuri.

Oamenii împovărați de vinovăție sunt mai sensibili la nevoile celorlalți? Pentru mulți dintre noi, acest sentiment de vină este bine înrădăcinat în minte încă din copilărie. Am fost învățați să credem că dacă facem pe plac celorlalți vom fi apreciați, dar viața ne arată, zi de zi, că de fapt nu vom reuși niciodată să mulțumim pe toată lumea. Acest tip de vinovăție nu face altceva decât să ne distrugă încrederea în forțele proprii și să ne încarce negativ sufletul.

Există și persoane incapabile să simtă vina. Acestea nu se pot pune în pielea altcuiva și de aceea nu-și  pot imagina efectul acțiunilor lor asupra celorlalți. Ego-ul lor nu poate înțelege noțiunile de acceptare și de responsabilitate. Tot ceea ce știu provine din ceea ce au învățat și au învățat foarte bine că tot ceea ce li se întâmplă rău, orice disconfort pe care îl simt, este din cauza cuiva. Așadar, cei cu un ego crescut, întotdeauna vor căuta vinovați pentru tot ceea ce li se întâmplă.

Aud în jurul meu o mulțime de motive pe care oamenii le invocă pentru a nu-și asuma propriile greșeli. La o primă vedere, pare mai simplu așa, însă a da vina pe celălalt este cea mai sigură cale de a sta împotmolit în problemă. Când înțelegem acest lucru începem să ne asumăm cu mai mare ușurință propriile greșeli și să realizăm faptul că  lucrurile uneori, pur și simplu, se întâmplă, fără ca cineva să aibă vreo vină.
Înțelegerea este cea care ne ajută să ne ridicăm deasupra problemei și să ne observăm fricile care ne invadează în acel moment de învinovățire. A fi capabili să ne acordăm dreptul de a avea frici, fără să ne judecăm sau să ne criticăm, ne va ajuta să ne asumăm responsabilitatea.....

Articolul complet aici: paginadepsihologie.ro 


În singurătatea mea, eu iubesc!




Sunt singură de câțiva ani. În acești ani, mi-am pus tot felul de întrebări. De la cele clasice, de genul: ”de ce eu? de ce mie?”, până la unele ceva mai grele. M-am învinovățit. L-am învinovățit pe celălalt. Sunt momente în care singurătatea îmi pare un chin și momente în care îmi pare un dar divin. Uneori caut cu disperare un sens în singurătate, alteori nu caut nimic, iau lucrurile exact așa cum se întâmplă.

Zilele trecute am făcut o escapadă. Am luat trenul și am plecat la Câmpina, la un concert. Nu m-am aruncat cu capul înainte. Am analizat bine toate detaliile, aș putea spune chiar că am despicat firul în patru, înainte de a spune ”plec!”.
Bucuria că am făcut acel drum a fost enormă. M-am întâlnit acolo cu oameni dragi, am dansat, am cântat, am râs. M-am simțit liberă. Libertatea mi se pare partea cea mai bună a singurătății. Să poți face ce vrei, când vrei, fără să dai explicații, fără să întrebi pe nimeni dacă este oportun să faci o mică nebunie. Fără să stai cu grija că cineva te așteaptă acasă și tu întârzii…

Singurătatea mă ajută să mă canalizez pe dorințele mele. Singurătatea m-a învățat să-mi acord mai multă atenție mie și să-mi doresc să mă cunosc și să mă iubesc mai mult .
Trăim într-o societate care valorizează extrem de mult ideea de relație și de cuplu.  Acest lucru face ca singurătatea să pară ceva nefiresc și să fie percepută aproape ca o traumă.
De cele mai multe ori, căutăm cu disperare să facem parte dintr-o relație numai pentru a fi în rândul lumii, pentru a astupa gura lumii. Evident că nimeni nu-și dorește să trăiască singur până la adânci bătrâneți, însă dacă se întâmplă asta nu trebuie să disperăm.
Fiecare are soarta lui! Unora ne poate fi mai de folos singurătatea, cu avantajele și dezavantajele ei.  Nu cred că trebuie ca toată lumea să se căsătorească și să facă copii, însă cred că toată lumea trebuie să învețe să iubească, iar acest lucru începe cu iubirea de sine, pe care cel mai bine o înveți în singurătate.





Vreau să îmbătrânesc frumos!



Fie că recunoaștem, fie că nu, cu toții ne gândim la faptul că îmbătrânim. În preajma aniversării zilei de naștere acest gând este mult mai intens. Dacă privim înaintarea în vârstă ca pe o parte inevitabilă a condiției umane, poate că îmbătrânirea va reuși să nu ne mai înspăimânte atât de tare.

Îmbătrânirea ne amintește că viața este trecătoare

Văd pe stradă bătrâni frumoși și senini. Îmi plac bătrânelele cochete, preocupate de aspectul lor fizic. Îmi plac bătrâneii, pe care îi văd plimbându-se prin parc sau citind ziarul pe o bancă. Nu o fi bătrânețea ușoară, dar cred că poate fi frumoasă. Conștienți fiind că de bătrânețe nu putem scăpa, ar trebui să ne ocupăm mai mult de noi înșine pe tot parcursul vieții.

Conexiunea minte-trup

Ca să îmbătrânim frumos cred că trebuie să fim echilibrați, să ne îndepărtăm de oamenii care ne încarcă negativ, să facem mișcare, să mâncăm chibzuit, să ne antrenăm mintea și întregul corp pe tot parcursul vieții
Alegerile pe care le facem zi de zi au un impact semnificativ asupra modului în care îmbătrânim. De aceea cred că secretul constă în menținerea echilibrului în toate aspectele vieții.

La 37 de ani gândesc așa. Vreau să îmbătrânesc frumos. Vreau să fiu una dintre bătrânelele cochete. Dar ce am făcut azi pentru ca acel mâine să fie așa cum mi-l doresc?  Am practicat iubirea, iertarea, recunoștința,. Am mulțumit pentru viață, familie, prieteni și oamenii minunați pe care Dumnezeu mi-i trimite exact la momentul potrivit. Am vizualizat viața pe care mi-o doresc. Am citit, am scris în jurnal și am împărtășit toate astea cu voi.